Supremația… cerșește timp…! Oricât de mult am încercat să definesc această idee, nu am reușit să îi dau o explicație palpabilă, decât într-un singur mod. Viața…!
Există o scânteie care ne ajută să ne naștem să copilărim, să întinerim, să îmbătrânim și apoi gata… ajungem la final. Ceea ce vreau să detaliez, este faptul cum văd eu acest lucru. Există o vorbă: „cere și ți se va da…” care este adevărată chiar până la extrem. De ce spun asta? Simplu. În cazul de față, tot timpul suntem cerșetori. Cerem viață. Vrem o lume mai bună… o viață mai bună… ! Când suntem copii, cerem să ajungem adulți… când ajungem adulți, vrem să fim iar copii, prin urmare, nu suntem niciodată mulțumiți de ceea ce ni se întâmplă. Facem lucruri împotriva firii… greșeli pe care uneori le regretăm doar la final de viață: unii își înșală partenerul… alții își părăsesc familia pentru o viață mai bună: unii facem acte de caritate, nu pentru că ne dorim să se reîntoarcă momentul, ci pentru că așa suntem. Tot timpul căutăm supremația zilei de mâine… avem puterea să trecem peste ziua precedentă și uneori suntem puși în situația să uităm lucrurile mărunte care ne-au făcut fericiți. Dorințele care nu se spun, chiar se împlinesc și ne dau un imbold de a merge înainte… însă ajungem să îmbătrânim. Dintrodată ajungem să devenim proprii noștri înțelepți. Suntem maturii noștri responsabili pentru tot ceea ce am trăit. Vine o zi când nu mai vrem nimic. Ajungem la supremația vieții… și ce crezi? Atunci se întâmplă momentul sacru. Ști că ai ajuns la final și ajungi să te zbați… să cerșești… nu mai vrei o zi… mai vrei o oră în plus…! Culmea.. ! Ai cerut și ți se dă. Ai timp să iți dai seama de toate lucrurile frumoase și urâte pe care le-ai făcut în viața ta șile reții doar pe cele urâte. Ai vrea să nu le fi făcut niciodată. Îți vezi propriul film trecând prin fața ochilor și îți pare rău că nu mai ai timp să îndrepți nimic. Te întorci cu fața către cer și ceri iertare. Ți se răspunde: înainte să te iert, va trebui să închizi ochii. O faci… și… gata …! Ai plecat. Și atunci vin și spun… înainte de a-mi înșela consoarta, înainte de a-mi părăsi familia pentru o viață mai bună, înainte de a face lucruri pe care să le regret mai târziu… nu e mai bine să trăiesc clipa așa cum ar fi ultima…? Să gândesc de două ori înainte de scoate un cuvânt…? Să las o noapte să treacă înainte de a lua o hotărâre decisivă…? Să nu mă mai identific cu insultele ce mi se aduc câteodată…? Pentru că toate astea, într-o zi le voi pune în balanța vieții… și este posibil, ca atunci când cer o oră în plus, să trăiesc mai mult.
Ge. N. RĂDULESCU
