Noi nu ne dăm seama dar acesta este adevărul. Suntem prizonierii realului fără a-l vedea, fără a realiza că niciodată nu a fost mai bine ca astăzi! Ieșim la cumpărături și până acolo trecem pe lângă parcuri, pe lângă copacii care ne salută în fiecare dimineață…! Același lucru se întâmplă atunci când ne îndreptăm către serviciu…! Interacționăm cu natura, cu viața, cu tot ceea ce este frumosul și desăvârșirea în viața asta, dar din păcate pentru noi, totul pare fad. Nu vedem, nu auzim, nu atingem și nici măcar nu vorbim despre asta.

Copiii din jurul nostru ne arată cât de normali sau anormali suntem. Ei ne dau un semnal de alarmă atunci când ne privesc în tăcere, atunci când ne vorbesc urât, sau atunci când ne întorc spatele. Ceva se întâmplă cu lumea. Uităm să devenim noi. Uităm că odinioară ne doream să fim aviatori, marinari sau polițiștii care să îndrepte lucrurile în viața noastră și a celor dragi însă adevărata realitate este mult mai luminată.

Din cauza unor apucături, nu vedem omul de lângă noi. Nu îi vedem calitățile decât atunci când aproapele nostru este forțat să ne atragă atenția. Dealtfel și noi procedăm la fel cu ceilalți. Avem impresia că suntem stăpâni pe tot și peste toate însă nu este așa! Deseori îmi pun întrebarea… de ce ne credem atât de stăpâni, atâta vreme cât noi nu suntem în stare să inventăm o sămânță din care să răsară o pădure!? Răspunsul ar fi… pentru că suntem înfumurați! Avem fumuri care nu se opresc, asemenea centralelor care ne poluează… suntem plini de noi. Dar asta nu ar fi o problemă atâta vreme cât nu ne aruncăm în viitor cu capul în jos.

Ne dorim fiecare fericirea în felul nostru, fără a discerne că fericirea este în fiecare respirație. Nu îl înțelegem pe Dumnezeu pentru că, dacă am face acest lucru ne-am da seama de micimea noastră în fața universului. Ne dorim pacea dar nu ne dăm seama seara la culcare și nici dimineața când ne trezim. Ne înglobăm în griji… și toate astea pentru că ne identificăm cu ele… ori fericirea de a avea pace și liniște în suflet nu se alarmează niciodată… deoarece ea știe că undeva, cândva, va fi apreciată de gazda ei(…) zăpăcită de viață !

Georgel N RĂDULESCU