L-am uitat pe Michael Jackson… m-am uitat pe mine!
Așa se creează iluzia că trăiesc…! Pot să spun că atunci când îmi place ceva, încerc să prelungesc acea clipă oricâte sacrificii ale altor clipe aș putea pierde. Am încercat să păstrez în memorie acea clipă însă nu am reușit. Atunci când este în viață personajul principal al unei opere îl apreciez pe moment și în acel timp se produce un paradox. Îl oblig în mintea mea pe (M.J.) să dea mai mult din arta lui, mai mult și mai mult… altfel decât în mod normal și asfel îmi auto-impun ideea de a nu mă mulțumi cu ceea ce am!
De ce am făcut această introducere bizară? Dintr-un simplu motiv: noi oamenii de multe ori apreciem alți oameni la adevărata lor valoare, abia după ce aceștia nu mai sunt printre noi! Dorința de a ne simți bine de a scăpa de rutina tradițională și ritualul zilnic al contemporaneității ne face să pierdem din vedere tocmai ceea ce ne dorim. Astfel, valorile umane se pierd în neantul dezinteresului și al indiferenței bogate în setea de nou. Suntem flămânzi de cunoaștere și nu ne putem pune amprenta pe puritatea unei clipe de plăcere!
Ideal ar fi să validăm arta la modul prezent. Din păcate năzuim către un viitor mai bun și tot din păcate suntem atât de creduli încât uitam să ne ancorăm în acest prezent. Să stăm o clipă și să reflectăm la faptul că nu ne mai putem întoarce, să înțelegem că la un moment dat și noi undeva în mintea noastră ne dorim să ne valideze cineva creațiile, atunci când ne putem bucura împreună(…) atunci când clipa se oprește în loc, atunci când fredonăm împreună melodiile lui Michael sau tot împreună încercăm să deslușim primele sclipiri ale unui text scris de un copil… nedescoperit încă!!!
Georgel N. RĂDULESCU
