Respectul meu pentru ceea ce scriu, devine indestructibil.
Se poate ca cei care citesc lucrările mele, dintr-o oarecare invidie sau un preaplin al energiei lor, să le traverseze din păcate câte un rânjet pe față în lipsa unui respect. Nu știu dacă eu am simțit acest lucru vreodată față de ei aceste nimicuri care stau la baza inteligenței lor însă dacă ar fi să povestesc un aspect asemănător, aș vorbi despre curajul recunoștinței de a scrie și anume: una e să dai copy-paste și alta e să simți ceea ce scri.
Pentru mine varianta a doua se potrivește foarte bine. Știu că de multe ori am deschis cutiuțele unora însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre puterea pe care o susțin atunci când eu, devin scriitura. Nu îmi este teamă de ceea ce fac pentru că spre deosebire de cei care încearcă să mă rănească cu rânjetul lor, sunt un tip domestic îmbrăcat într-o haină neagră(…) probabil ăsta este și motivul pentru care nimeni nu îndrăznește să-mi râdă în față.
Din punctul meu de vedere inteligența nu are limite iar eu atâta vreme cât simt asta, știu exact evoluția celorlalți. Aici nu vorbesc despre contracții musculare așa cum au impresia ei, aici vorbesc despre capacitatea de înțelegere a omenirii, a omului, a vieții…! Știu, m-i s-a mai spus că semăn la scris cu Kafka… dar asta nu mă încălzește cu nimic. Pur și simplu mi-ar fi fost de folos într-o lume care minte, să existe un dispozitiv care să înregistreze vorbele mai marilor istoriei… așa ca o idee pentru cei care tot cu rânjetul lor încearcă fără nicio șansă să distrugă tot ce e frumos. Nu dau nume… dar spun doar atât: mă bucur că nu au minte.
Într-o lume indestructibilă, preaplinul ei de lumină spirituală nu poate fi stins niciodată. Orice rânjit poate stinge lumina, dar asta nu înseamnă că ea nu există(…) la fel ca și respectul.
Georgel N. RĂDULESCU
